Ei bine, da. Suntem ocupati. Femei, barbatzi, toti. Suntem ocupati. Si numai timpul e de vina. E prea scurt ca sa reusim sa facem tot ceea ce ne dorim intr-o zi, intr-o luna, intr-un an, intr-o viata.
De ce suntem asa ocupati? Muncim. De ce muncim? Pentru bani. Incep si eu ca-n reclama, nu ziceam ca oamenii bogati nu sunt neaparat mai buni? Nu zicem noi ca banii n-aduc fericirea?
Muncim. In ce ritm muncim? De nebuni. Ne neglijam iubitul/iubita, ne neglijam prietenii, ne neglijam pe noi. Pentru bani.
Nu stiu voi, dar eu am unele perioade super aglomerate. Si in perioadele astea, cand ajung acasa, nu imi mai arde decat sa imi fac un dush si sa dorm. Desi nu fac asa, ca incerc sa acord atentie si celui de langa mine. Nu stiu cat imi iese. Si incerc sa ies si cu prietenii. Nu prea imi iese. Ma chinui cu o prietena sa ne vedem de 4 luni, noroc ca a mai avut nevoie de niste numere de telefoane de la mine si ne-am vazut pret de 5 minute, ca in rest se roaga de mine sa iesim sau sa vin pe la ea si ca un facut nu am timp… si cand am, are ea treaba… deci, da…
Si am doar 25 de ani. Si sunt intr-o agitatie maxima, am o gramada responsabilitati, am atatea griji incat uit lucruri banale. Mi se umple capsorul de griji, incat uit altele si tot asa. Ma doare fierea, sunt cazuta in cap, am cearcane… se merita? N-am timp sa ma duc la masaj cand vreau. Cand imi propun sa ma tund sau sa ma vopsesc, imi ia cam 2 luni pana si am parte de asa ceva. Nu imi permit luxul unui concediu normal. Mai mult de 3-4 zile nu imi iau concediu. Si in astea 4 zile, 2 stau linistita, pe urma sunt calare pe telefoane. Revin. Se merita? Raspuns: NU. Nu pot sa fac ceva pentru sufletul meu, stau in stres si agitatie, nu pot sa plec de nebuna si sa uit de tot si sa ma relaxez pentru ca trebuie sa stiu ca totul merge cum trebuie, nu pot sa mi se bata obrazul, nu pot sa stau mai mult acasa cu cei dragi, nu pot sa ies cu prietenii asa de des pe cat mi-as dori pentru ca am treaba sau chiar daca n-am, poate sunt prea obosita si n-as fi o companie prea buna sau, pur si simplu, vreau sa dorm. Sa lenevesc. Mi-e dor sa lenevesc. De ce fac toate astea? Pentru ca asa mi-e firea. Pentru ca oricum n-as putea sa stau linistita. Pentru ca nu pot sa stau locului.
Hai ca eu ca eu. Dar ma uit in jurul meu. Atatia oameni frumosi, sinceri, destepti, ocupati cu munca si… singuri. Si tanjesc dupa acel ceva, care sa ii faca sa se intoarca de la munca mai repede, sa stie ca ii asteapta cineva acasa.
Bun. Ajungi la nivelul pe care ti l-ai propus. Ai casa, masina, un venit cu care stai linistit, iti permiti mici capricii, vacantele pe care le visai. Ai ajuns la nivelul asta, da? Bun. Si esti singur, adica esti inconjurat de colegii de munca, de prieteni, de familie… si totusi singur. Neimplinit sufleteste. Si nu te mai bucuri de ce ai. Si parca nu mai valoreaza nimic. Si degeaba le ai. Si cand le ai….devii usor „imun”. Parca nu te mai poti arunca asa usor cu capul inainte, inconstient.
Si ca sa incheiem intr-o nota vesela. Ma bucur. Am timp sa ma bucur. Inca mai stiu sa ma bucur pentru lucrurile marunte oferite de cei din jur. Inca ma mai bucur si pentru un simplu comentariu sincer primit de la voi. Inca ma bucur cand primesc o floare, o vorba buna, o incurajare, un compliment. Nu iau totul ca pe ceva ce mi se cuvine. Inca ma bucur cand vad ca mai exista bun simt, ca mai exista OAMENI. Si ma bucur ca o sa ma vad azi cu niste OAMENI. Si pentru asta o sa imi fac timp! Vreau! Trebuie!
P.S. Saptamana viitoare mi-am propus sa recuperez iesirile amanate cu toate prietenele mele. TREBUIE! Si imi voi face timp!
Cat timp aveti pentru voi? Pentru cei dragi? Pentru sufletul vostru? Reusiti sa faceti tot ce v-ati propus? Ca daca da, vreau si eu sa stiu secretul 😀
Fiti fericiti! 
In ultima vreme, au tzipat urmatorii